Era un început de toamnă cum rar mai vezi în zilele noastre. Un septembrie îmbrățișat de razele soarelui ce strălucea intens pe iahturile de milioane, valurile Mării Ligurice și diam antele purtate de femeile monegasce. A unsprezecea zi din memorabilul septembrie 2018. Tipic Rivierei, evenimentele nu încetează să apară. Așa ne- am trezit, dragi cititori de gazetă, cu un puști ce urma să devină pilot pentru Ferrari, pe numele său Charles Marc Hervé Percival Leclerc, și cu nenumărate porecle, printre care: Il Predestinato, Lord Perceval, Banana Leclerc, Next year is our year, Ecler, sau, mai recent, Ghinionistul Principatului, titlu pe care și-l adjudecă cu o consecvență demnă de invidiat. Dar înainte de a vorbi despre prezent, să facem puțină arheologie sentimentală, dragi cititori, pentru cei care au venit la Formula 1 abia de la Netflix încoace. Charles a debutat în 2018 la Sauber, un fel de stagiu de ucenicie plătit cu monezi de aur, și-a depășit constant colegul de echipă, mai experimentat, și a câștigat practic un bilet direct spre Maranello.
În 2019 i s-a îndeplinit visul din copilărie: a îmbrăcat roșul Ferrari, ca puștiul ce alegea mereu mașinuța roșie din cutia de jucării. A doua cursă, pole position la Bahrain, apoi, să nu se simtă prea confortabil în noua haină, motorul i-a cedat exact când conducea spre prima victorie. Tipic. Avea să vină, totuși, consacrarea: o victorie la Spa, și una la Monza o săptămână mai târziu, tifosii intrând în delir pentru un puști de 21 de ani care depășea numele mari ale grilei. Victoria de la Spa a rămas pentru el dulce-amară pe viață, pentru că tocmai își pierduse un prieten din copilărie… într-un accident, pe aceeași pistă, cu o zi înainte.
Au urmat 2020 și 2021, ani pe care Ferrari ar prefera să-i șteargă din memoria colectivă ca pe niște poze ce nu au avut focusul unde trebuie. Monoposturi lente, fără ambiții de podium, doar pentru supraviețuire. Apoi, ca o primăvară după o iarnă lungă, 2022 a adus regulamentul nou și o mașină, în sfârșit, competitivă. Leclerc a câștigat chiar la prima cursă, la Bahrain, și-a construit un avans confortabil în clasament și, pentru câteva luni fierbinți, titlul mondial părea, în sfârșit, la o aruncătură de băț.
Și aici, dragi cititori, intervine personajul nostru preferat din toată povestea asta: Ghinionul, cu majusculă, care a decis că anul ăla este prea frumos să-l lase neîntinat. Exact când conducea cursa în Spania, power unit -ul n-a mai fost chiar power … apoi, în Azerbaidjan s-a lăsat cu o defecțiune la motor. Strategiile Ferrari, la Monaco și Silverstone, au fost demne de un sabotaj intern. Și, ca o cireașă amară pe tortul dezastrului, Charles a contribuit cu generozitate la propria nenorocire: un tête-à-tête nedorit cu bariera la Imola și o ieșire în decor solitară în Franța, exact când conducea cursa. Verstappen, recunoscător, a plecat cu titlul.
2023 a fost un an de cusături și plasturi, cu mai multe retrageri forțate decât ar suporta orice inimă de suporter, dar 2024 a venit cu balsa mul mult așteptat: victorie la Monza, victorie la - păstrați-vă lacrimile - Monaco, primul monegasc câștigător acasă în 93 de ani. Omul a plâns în cockpit-ul monopostului, ca un erou de epopee care în sfârșit ajunge la Ithaca.
2025 i l-a adus alături pe Lewis Hamilton, de opt ori campion mondial… oh, scuze! Șapte… și speranțe înalte cât Mont Blanc-ul. Speranțe care s-au cam scufundat undeva pe drum, printre descalificări și curse ratate din cauza deciziilor strategice marca Ferrari. Dar și de o accidentare despre care am aflat, cu toții, destul de recent.
Și-așa ajungem, dragi cititori de gazetă, la actualul sezon 2026, anul în care Ghinionul a decis să nu mai aștepte ocazii speciale, ci să vină în vizită lună de lună. La Monaco, accident chiar la el acasă, în ultimele tururi, frâne defecte, podium pierdut în ultima clipă. La Barcelona, accident în calificări, plecare din P10, recuperare bună până pe locul 6, apoi o defecțiune (frâne, direcție, viteze) care l-a trimis în pietriș, în timp ce colegul Hamilton câștiga prima sa cursă cu Ferrari. Pentru că, dragi cititori, dacă tot vorbim de Monaco, trebuie spus: nimeni nu suferă mai elegant decât Charles. Omul ăsta ar putea pierde un Mare Premiu și tot ar reuși să pară că tocmai a pășit de pe coperta unui magazin de modă.
Așa s-a întâmplat și pe 7 iunie, la „propriul lui Mare Premiu”, acolo unde fiecare bordură îi știe numele și fiecare colț de stradă i-a memorat silueta Ferrari-ului.
Leclerc conducea, ținea strâns ultimul loc de podium, visul unei vieți întregi i se legăna chiar sub nas, și atunci, ca în orice telenovelă bună, intervine Soarta, costumată în Safety Car. La restart, în ultimul ac de păr, Anthony Noghès, frânele care-l chinuiau de două curse încoace au decis că e momentul perfect să-l lase de izbeliște. Ferrari-ul a alunecat lin în parapet, ca un patinator elegant care alege să cadă exact când toată sala aplaudă. Cortina cădea sub formă de fanion roșu, iar Charles a rămas cu o mână la cap și cu sufletul în pietrele de pavaj monegasc: „dezamăgit, trist, furios”, chiar cu vorbele lui. Acasă la el, în fața propriei lui mame, propriului lui oraș, propriilor amintiri din copilărie. Dacă ghinionul ar avea adresă de domiciliu, ar locui și el undeva pe Boulevard Albert Premier.
Apoi, să nu se simtă singur cu durerea, soarta i-a pregătit un bis la numai o săptămână mai târziu, la Barcelona, pentru că, evident, un ghinion modest nu se repetă, ci se rafinează. Calificările au fost un prolog grăitor: Leclerc, care abia spărsese bariera magică, s-a dus glonț în parapeți, oprind sesiunea cu fanion roșu și mutându-se direct pe locul 10 pe grilă, ca un protagonist care iese din scenă chiar înainte de monolog. Dar, cu încăpățânarea aceea tipic monegască, a urcat în cursă până pe locul 6, a trecut pe lângă Piastri ca pe lângă un indicator de drum, și aproape că reușise să transforme ziua într-o poveste de luptă și revanșă. Aproape. Pentru că, în ultimele tururi, maşina lui a decis brusc că nu mai vrea nici frâne, nici direcție, nici viteze, un fel de grevă generală a propriului monopost, organizată exact când publicul își ținea respirația. Leclerc s-a strecurat ca melcul înapoi la boxe, retragerea fiind pecetluită, în timp ce colegul lui de la Ferrari, Lewis Hamilton, sărbătorea o victorie istorică la doar câțiva metri distanță.
Soarta i-a surâs, în cele din urmă, la Silverstone, unde a câștigat. Cursa fiind un bis al Abu Dhabi 2021, subiect în care, cu stimă și respect, nu doresc să intru.
Așa că, dragi cititori, dacă vă întrebați de ce Charles Leclerc se uită la cer cu o privire de om care a încheiat un abonament direct cu Ghinionul SRL, acum aveți motive proaspete, toate cu etichetă Ferrari și scrise cu cerneală de frustrare. Monaco l-a lăsat fără podium acasă, Barcelona l-a lăsat fără cuvinte în boxe, Silverstone l-a lăsat să respire… puțin. Iar sezonul, ca un roman picaresc fără sfârșit, continuă să-i scrie eroului același capitol: tot, dar nu suficient.
