Mașinile mele nu au fost niciodată roșii
„Roagă un copil să deseneze o mașină și, cu siguranță, o va desena roșie.” - Enzo Ferrari. Ce straniu, mașinile mele din copilărie erau mereu albastru-închis... aveam să știu de ce doar ani mai târziu.
Mergeam cu tata la Cupa Mediașului, acesta desfășurându-se în orașul nostru, dar nu eram prea pasionată pe moment. Aveam în jur de 16 ani când am fost introdusă în lumea Formula 1, grație anturajului meu de atunci. Un prieten mi-a zis „Alege o echipă. Nu te poți uita și să nu susții pe cineva”. Intuitiv, am ales Red Bull Racing. Câteva săptămâni mai târziu, eram cu tata acasă și am văzut că se uita la ceva. Când m-am apropiat, am văzut că se uita la Marele Premiu din Monaco. L-am întrebat de când se uită la Formula 1. Mi-a mărturisit: „Țin cu Ferrari de dinainte să te naști”. Aceea a fost prima cursă la care m-am uitat cu el, urmând să devină o tradiție. Devenise o pasiune, un subiect de vorbă și, uneori, de ceartă. Am reușit să insuflăm acest interes și surorii mele, ajungând să strigăm în fața televizorului cursă de cursă.
Televizorul nu mai era destul. Așa am ajuns pe Hungaroring, în 2023. Experiența a fost unică. Să vedem toate mașinile în acțiune, pe circuit. Să auzim vuietul pe care monoposturile îl creau când treceau pe lângă noi. Să simțim solul care vibra.
Țin minte că Lewis Hamilton era în pole position. Până la virajul unde noi ne aflam, Verstappen deja era lider în cursă. Nu aveam ecran în secțiunea noastră, nu știam ce se întâmplă pe restul circuitului, dar nu conta. Noi ne-am distrat. Pariam pe cine credeam că va urca pe podium. Red Bull Racing domina, așadar nu aveam niciun dubiu că Max va fi acolo. Și așa a și fost. Max a câștigat. Eram singura din familie care ținea cu Red Bull. În timp ce ei sperau la o victorie Ferrari, eu urmăream liniștită. Toți erau cu tricouri roșii, pe când eu purtam albastru-închis.
Ne-am întors și în 2024. Trăisem deja experiența, dar am fost la fel de uimiți de ce vedeam. Țin minte că, fix în secțiunea în care ne aflam, Perez intrase în parapet în calificări. Nu voi uita niciodată acel impact. Am văzut și prima victorie a lui Oscar Piastri, una controversată. Pe lângă faptul că urmăreai mașinile, existau și activități. Cu sora mea, am decis să mergem pe simulator, așa ne-am demonstrat că nu suntem șoferițe prea strălucite. Eu terminasem pe 8, iar ea pe 7, dar tăiase toate virajele. Avem noroc că nu pilotăm, ci doar urmărim de pe margine.
De la Hungaroring până acasă, la Mediaș
Toată această pasiune a dus și la un interes crescut pentru Campionatul de Viteză în Coastă. Etapa de la Mediaș se desfășura deja de câțiva ani. Urmăream ocazional cu tata, dar anul acesta am urmărit-o de aproape. Foarte aproape. Tatăl meu îl cunoaște pe Ovidiu Dulăcioiu, cu care a vorbit și a acceptat să mă ia în dreapta mașinii lui, Mitsubishi Lancer Evo X, la două urcări.
Nu mă consider o persoană curajoasă, însă, în acel moment, parcă uitasem de orice emoție pe care aș fi putut să o am. M-am schimbat în combinezon, mi-am pus cagula și casca și m-am urcat în mașină. Un domn a venit și mi-a legat centurile. „Poți să respiri?” m-a întrebat. Atât de strânse erau.
Când am plecat, adrenalina și-a spus cuvântul instant, la fel ca zgomotul produs de motor. Știam traseul, merg pe el de fiecare dată când plec la facultate, dar niciodată nu-l trăisem ca atunci. Primele viraje au fost cele mai interesante. Nu înțelegeam cum poate pilotul să proceseze toată informația și să conducă. Eu abia mă puteam concentra în momentul în care accelerația mă lipea de spătarul scaunului și tot ce auzeam era motorul.
După ce am terminat urcarea, domnul Dulăcioiu m-a întrebat cum a fost. N-am știut ce să îi răspund. Cuvintele nu făceau dreptate senzației pe care o simțisem.
La a doua urcare deja știam cum trebuie să stau și la ce să mă aștept, dar am fost la fel de fascinată la fiecare viraj. Odată ajunși la sfârșit, mașinile așteptau sus, pentru ca toate să își termine urcarea, piloții povestind între ei.
Nici coborârea nu se lăsa mai prejos. Aici nu mai era vorba de viteză. Piloții salutau spectatorii. A fost una dintre cele mai frumoase și palpitante experiențe pe care le-am avut și sunt foarte recunoscătoare că Ovidiu Dulăcioiu mi-a oferit această experiență. Aș repeta-o? Cu siguranță.
Când eram mică, mașinile pe care le desenam nu erau roșii, ci albastru-închis. Am înțeles totuși că nu culoarea mașinii contează. Ceea ce contează cu adevărat este ce a venit la pachet cu această pasiune. Nu vorbesc despre satisfacția adusă de o victorie Red Bull Racing (deși și aceasta contribuie). Este vorba despre zilele în care vorbeam cu tata despre motorsport. Despre zilele de la Hungaroring unde, deși muream de cald, ne bucuram că am ajuns să vedem o cursă pe viu. Despre experiența de la Cupa Mediașului. Despre momentele în care Ferrari câștiga și îl vedeam pe tata fericit, deși piloții mei preferați nici nu erau în puncte. Despre acest articol. În esență, orice culoare ar avea mașina pe care o desenai când erai mic, nu uita că nu asta este important, ci momentele și oamenii pe care acest sport ți le aduce.
