Primul lucru pe care îl afli despre Baku nu se vede, ci se simte. Vântul vine de pe Caspica și aduce cu el mirosul acela ușor gras, de motorină veche și sare, pe care orașul îl are în haine de o sută cincizeci de ani și de care nu se mai poate spăla. Nici nu încearcă. Îl poartă cum poartă un bărbat o jachetă de piele, fără a da explicații! La 25 km de centru, pe un deal fără nimic în jur, arde o fâșie de pământ lată de zece metri. Nu s-a aprins azi. Nu se stinge mâine. I se spune Yanar Dag și e exact ce scrie pe etichetă: muntele care arde. Au pus o bancă în fața lui. Au pus și o tarabă cu ceai. Oamenii vin seara, se așază pe banca aia, beau dintr-un pahar în formă de pară și se uită la flacără. O oră. Două. Ca la TV, dar cu ceva de spus. Acum, întrebarea pe care și-o pune orice om care urmarește procedurile din F1: cine răspunde de chestia asta? Nimeni. Nu e nicio comisie.
Nu există un dosar, un regulament. Nu vine nimeni cu un extinctor și cu un plan în trei etape. Pământul are gaz, gazul iese, focul stă acolo și își vede de treabă, iar statul, în loc să facă o anchetă, a făcut un bilet de intrare.
Iar dacă întrebi cum a început, ți se spune, cu o seriozitate care nu lasă loc de negocieri, că prin anii cincizeci pe acolo a trecut un cioban. Și că ciobanul a fumat. Atât. Un om a aruncat un chiștoc în iarbă și pământul l-a luat personal. Șaptezeci de ani mai târziu, dealul acesta e pe pliante turistice. Vin autocare. Se vând magneți de frigider. Ciobanul, care probabil s-a dus acasă în seara aia și s-a plâns de genunchi, e singurul incendiator din istoria omenirii care a ajuns atracție națională fără să știe și fără să semneze nimic. Îmi place la nebunie ideea că undeva, într-un sat, un nepot spune la masa că bunicul lui a făcut aia. Și nimeni nu-l crede.
Dar Azerbaidjanul nu s-a oprit la un deal.
La Suraxani, în marginea orașului, stă Ateshgah. Un templu. Piatră, curte pătrată, chilii jur-împrejur și, în mijloc, un altar construit peste o gură de pământ din care ieșea o flacără. Nu o lumânare. Nu o candelă întreținută de cineva. Foc care venea de dedesubt, singur. Acolo au venit pelerini din India. Oameni care au mers luni de zile, prin munți și prin praf, ca să ajungă la un loc unde pământul ardea de la sine. Nu voiau altceva. Voiau să stea lângă el.
Ține minte imaginea asta, pentru că peste câteva zile în orașul ăsta vine Formula 1. Adică în Țara Focului, ajunge cel mai sofisticat sistem de raționalizare a energiei construit vreodată de om. Pe linia dreaptă de peste 2 km de la Baku, cea mai lungă bucată de accelerație din calendar, mașinile astea o să facă un lucru pe care nicio flacără din istoria acestui oraș nu l-a făcut vreodată: din păcate o să se termine lin.
Și mai e ceva, o chestie de care nu m-am putut dezlipi de când am aflat-o. Pe la 1900, zona asta scotea aproape jumătate din petrolul planetei. În Baku și-au făcut averea frații Nobel, Ludvig și Robert, care au ridicat aici un imperiu și au construit primul petrolier din lume. Din banii familiei ăsteia, din gazul și din pământul ăsta unsuros, s-a născut apoi premiul care poartă numele fratelui lor mai mic. Va să zică, cel mai curat premiu al omenirii are, undeva la subsol, o pompă în Baku.
F1 vine acum aici, în primul său sezon fără o picătură de petrol fosil în rezervor, să alerge pe străzile care au plătit Nobelul. Orașul nu comentează. Orașul are trei turnuri în formă de flacără, luminate noaptea, și o răbdare de peste o sută de ani. Circuitul, în sine, e o ciudățenie fericită. Șase kilometri și trei metri, douăzeci de viraje, și o personalitate complet schizofrenică. Jumătate e bulevard. Cealaltă jumătate e oraș vechi, patrimoniu UNESCO, ziduri de cetate ridicate cu multe secole înainte să existe conceptul de frână. Acolo e virajul 8, șapte metri și șaizeci lățime, cel mai strâmt loc în care a intrat vreodată o mașină de F1. Zidul de lângă el a văzut mongoli, perși, ruși, negustori, revoluții și două imperii care au crezut că rămân stăpâne. N-a pățit mare lucru. Până au venit băieții cu cască.
Peste toate astea, vântul. La Baku vântul nu e vreme, e caracter. Oamenii de acolo și l-au botezat Khazri pe cel rece, de la nord, iar Gilavar pe cel cald, de la sud. Când suflă unul, orașul zice că se schimbă lumea. Când suflă celălalt, tot așa. Pe o linie dreaptă de 2 km, cu mașinile din 2026, direcția vântului nu e detaliu meteo, ci e strategie.
Iar ca să se știe exact cine e gazdă aici și cine e musafir, în 2019, la primul antrenament, un capac de canalizare s-a desprins și a rupt pe dedesubt un monopost. Sesiune oprită, pagubă cât un apartament dintr-o zonă bună rău. Cel mai rapid vehicul construit pentru sporturile cu motor, oprit de o piesă de fontă. Pentru un român, asta nu e un incident tehnic. E o formă de rudenie. Și acum trebuie spus lucrul pentru care las gluma deoparte. Cursa nu e duminică. E sâmbătă, 26 septembrie, la ora trei după- amiaza, ora locală. Antrenamentele s-au mutat joi, calificările vineri, tot programul a fost tras cu o zi înapoi. Duminică, 27 septembrie, e Anim Günü, Ziua Națională de Comemorare din Azerbaidjan prin care sunt onorați militarii și victimele Războiului Patriotic de 44 de zile. Formula 1, care în mod normal rescrie calendare, orașe și fusuri orare ca să-i iasă transmisiunea, a făcut un pas în lateral și a zis că sâmbătă rămane. Nu e o știre spectaculoasă. E doar rară. Sâmbătă, spre seară, când se strâng garduri, se demontează tribune și circul începe să se pregătească pentru următorul mare premiu, pe dealul de la Yanar Dag nu se va întâmpla absolut nimic. Nicio telemetrie. Niciun grafic. Nicio economie de energie. Flacăra va arde! Iar dacă vreodată întreabă cineva cine a pornit toată povestea asta cu focul, într-o țară unde până și pământul are combustibil, răspunsul cel mai frumos rămâne tot ăsta: un om care s-a oprit să fumeze.
