Este Formula 1 o lume a bărbaților sau e loc și pentru femei în ea? Încă din primii ani ai sportului care ne ține lipiți de ecrane, în duminicile norocoase în care avem cursă, s- a demonstrat că femeile știu să își facă loc și aici. Și nu doar să fie prezente, ci chiar să performeze. Despre ele vrem să povestim și începem, cum era firesc, cu Maria Teresa de Filippis – prima femeie pilot în F1.
Născută pe 11 noiembrie 1926 în Italia, dintr-o mamă spaniolă cu origini nobiliare și un tată italian, Pilotina, așa cum era alintată în lumea vitezei, a fost cea mai mică dintre cei 5 copii ai familiei de Filippis. Încă din adolescență a fost interesată de practicarea sporturilor, însă la cele cu motor a ajuns mai târziu, după ce a făcut echitație și tenis.
În ciuda reticențelor celor apropiați, Maria își face debutul în lumea vitezei la vârsta de 22 de ani, și nu oricum, ci câștigând cursa de 1080 m dintre Salerno și Cava de` Tirreni, la volanul unui Fiat 500. I-a uimit pe toți cu performanța avută, în special pe doi dintre frați care pariaseră împotriva ei.
La Giro di Sicilia 1953 avea să fie numită de presă „fenomenul” competiției, datorită evoluție sale remarcabile. A terminat pe locul 4, concurând timp de 11 ore în condiții de ploaie, însă este descalificată pentru că a mașina ei a avut un push-start. În mod normal ar fi trebuit informată că este descalificată încă de la start, însă a fost lăsată să concureze tocmai pentru că prezența unei femei într-o competiție de nivelul acela atrăgea interesul presei și, implicit, al publicului.
De Filippis continuă să concureze la un nivel ridicat, în 1954 terminând pe locul 2 în clasamentul general al Campionato Italiano Sport Classe 1100 , moment în care este abordată de Maserati pentru a deveni pilot oficial al echipei în cursele de anduranță și viteză în coastă. Pilotina acceptă sperând ca asta să o ducă mai aproape de competiția supremă a sporturilor cu motor, Formula 1.
Visul ei prinde contur în data de 18 mai 1958, când participă la calificările pentru Marele Premiu de la Monaco, marcând astfel ziua istorică în care prima femeie concurează în Formula 1. A pilotat atunci legendarul Maserati 250F, monopostul ce îi adusese titlul de campion mondial lui Juan Manuel Fangio cu un an înainte. Din păcate 5,8 secunde vor fi cele care o vor împiedica să ia startul în cursă. Avea totuși să fie mai rapidă decât Bernie Ecclestone în al său Connaught.
Perseverența ei va da roade în același an, la Marele Premiu al Belgiei, unde se va califica pe locul 19, ultimul loc de pe grila de start, dar primul pentru o femeie în F1. În cursă se va clasa pe locul 10, cei 9 piloți din fața ei nereușind să termine cursa.
Parcursul ei într-o lume a bărbaților nu a fost tocmai idilic. În 2006, într-un interviu pentru The Observer, declara că a fost împiedicată de Raymond Roche, directorul cursei, să ia parte la Marele Premiu al Franței spunându-i-se că „Singura cască pe care o femeie ar trebui să o poarte este cea de la coafor.” Totuși între piloți relațiile erau bune, de prietenie, așa cum tot ea spunea. Era admirată de colegi pentru abilitățile ei, dar și pentru curajul de care dădea dovadă. Pe Fangio, „tatăl său de cursă” cum îl numea ea, îl îngrijora tocmai curajul nebun al Mariei, spunând că e prea rapidă și riscă prea mult.
Cariera ei în Formula 1 nu a fost prea îndelungată, a luat parte doar la cinci Mari Premii pe parcursul sezoanelor 1958 și 1959, alegând să se retragă după moartea prietenului ei Jean Behra care a avut un accident pe circuitul de la AVUS, la Marele Premiu al Germaniei, spunând că i-au murit prea mulți prieteni, referindu-se și la Alfonso de Portago, Luigi Musso, Peter Collins și Mike Hawthorn.
În 1984 revine în lumea motorsportului în postura de secretar general al Club International des Anciens Pilotes de Grand Prix . Va fi aleasă vicepreședinte al organizației piloților retrași din activitate în 1997, iar în 2010 devine președinte de onoare al acesteia. Moare la Bergamo în 2016, la 89 de ani, lăsând în urmă o inestimabilă pagină din istoria Formulei 1.
