În anul 1946, în a patra zi a lunii a cincea, în Belfast, Irlanda de Nord se naște unul dintre piloți de excepție ai secolului XX și nu numai. Deși nu a fost campion și nici nu a dominat, el a ieșit în evidență prin faptul că deși în calificări nu era foarte rapid, era excelent în timpul cursei, fiind un pilot de ritm și strategie, un pic asemănător cu Prost. John Watson și-a început cariera în una dintre cele mai grele perioade ale Formulei 1. Debutează în anul 1973 la Brabham unde avea să piloteze pentru două sezoane. Ajunge într-o eră în care era greu de supraviețuit în F1, la propriu și la figurat. Cu toate astea el reușește să rămănă în cadrul Marelui Circ, fiind într-un final preluat de McLaren ca unul dintre cei doi piloți ai săi, ajungând la apogeul carierei sale în timp ce pilota pentru ei. El se retrage de bună voie în timpul celei mai de succes ere a carierei lui. Prima lui victorie vine în 1976 în Marele Pre- miu al Austriei. Pilota pentru Penske. Un loc doi în calificări pentru un pilot ca Watson care nu s-a remarcat foarte mult, la fel ca oricare altul într-o situație ca a lui, ar trebui să pară o oportunitate bună pentru o șansă
la o primă victorie. Și așa ar fi fost, dacă cel din fața lui nu ar fi fost James Hunt, deja un pilot consacrat, fiind poate cel mai bun de pe acea grilă și care la sfârșitului sezonului avea să și ridice trofeul de campion mondial după Marele Premiu al Japoniei. Mulți piloți probabil s-ar fi resemnat zicând că șansele lor sunt foarte mici pentru a obține în sfârșit o victorie ținând cont de adversarul din față, dar nu și Watson.
Watson s-a decis că o să concureze cu Hunt încă din mult anticipata fugă spre primul viraj care de multe ori în istoria F1 s-a dovedit a fi decisivă (și la fel avea să fie și aici). A fost o surpriză mare că a reușit să îl prindă din urmă pe Hunt în cursa spre primul viraj, dar și mai surprinzător când în duelul pentru poziția întâi, Watson avea să îl învingă pe Hunt, pilot aflat în lupta pentru titlu în acel an. Dar depășirea lui Watson a deschis o poartă pentru Peterson să intre în luptă cu cei doi pentru conducerea cursei.
Peterson reușeste să preia conducerea în turul al treilea, dar victoria era încă în joc. La sfâșitul turului 7, Watson mai pierde o poziție în favoarea lui Scheckter. El trece și de Peterson, dar avea să piardă poziția când Scheckter a ezitat să depășească un backmarker. Acea ezitare s-a dovedit costisitoare permițându-i și lui Watson să treacă. Pilotul nord-irlandez avea ca apoi, în mai puțin de un tur, să treacă și de Peterson. S-a dovedit a fi într-o ligă proprie, detașându-se și obținând astfel prima sa victorie, dar și prima a echipei lui, Penske. Watson avea să râmână pentru totdeauna cunoscut pentru o altă victorie, care de asemenea a fost și ultima din carieră, Marele Premiu al Americii de Vest. Calificările pentru McLaren, echipa la care concura, nu au fost prea bune, el începând de pe locul 22 și coechiperul său, Niki Lauda care era la acel moment un dublu campion mondial, de pe 23. Cu aceste rezultate așteptările ar fi, de obicei, la cel mult niște puncte, dacă totul merge cum trebuie, dar rezultatul avea să fie unul surprinzător.
Într-o eră dominată de motoare turbo, McLaren încă mergea pe motoare aspirate natural. Cei doi piloți încet-încet au început să își croiască drumul spre puncte (la acel moment primii 6) și în timpul incidentului dintre Rosberg și Tambay, ei erau la doar 20 de secunde de lideri. Lauda a fost cel care a avut un start mai bun și a condus perechea McLaren (cei doi mergând unul după altul în cursă), dar Watson avea ca în turul 33, prin propriul său talent și nu prin ordine de echipă, să treacă de coechipierul său, care anul viitor avea să devină la McLaren un triplu campion mondial.
Cei doi au mers în continuare ca un grup, stând foarte aproape unul de altul. În turul 44, Watson și Lauda au trecut de Patrese în acul de păr, apoi au fost în spatele lui Laffite. O simulare a lui Watson i-a dat conducerea în turul 45 în acul de păr, Lauda luptându-se și el după puțin timp, cu pilotul Wiliams pentru locul al doilea. Cei doi piloți McLaren aveau ca apoi să se detașeze de ceilalți și să continue în această formulă cu Watson în față și Lauda în spate până la finalul cursei, terminând cu un 1-2. Această cursă i-a oferit lui Watson distincția de pilotul cu cea mai din spate plecare de pe grilă care a reușit să câstige, recordul lui râmânând și astăzi, el neputând fi egalat din motive... tehnice, deoarece în prezent sunt maximum 22 de piloți pe grilă. Totuși, deși cu o performanță atât de impresionantă, el decide să treacă sezonul următor la sportscar, retrăgându-se din F1. El s-a întors în 1985 pentru o cursă ca înlocuitor, astfel terminându-și cariera.
