Trecerea de la Formula 1 la cursa de 24h de la Le Mans are o tradiție lungă și glorioasă. Pentru mulți piloți, succesul în F1 nu e complet fără să cucerească cea mai faimoasă cursă de anduranță din lume, aceasta fiind un pas esențial în obținerea „Triple Crown” al motorsportului: Marele Premiu al Principatului Monaco , Indianapolis 500 și Le Mans 24h .
Relația dintre aceste două domenii s-a transformat considerabil de-a lungul deceniilor. De la perioada romantică în care piloții treceau cu ușurință de la o mașină la alta, până la era contemporană a angajamentelor de tip „corporate”, iată cum au reușit atât „refugiații”, cât și campionii din Formula 1 să domine circuitul de la Sarthe.
Anii ’50-’60 - Epoca romantică În primele decenii ale motorsportului, conceptul de „specializare” era absent. Piloții de elită participau la un Grand Prix de Formula 1 într-un weekend, iar în următorul concurau la curse de anduranță.
Mike Hawthorn e primul care deschide lista, în 1955 . Cel care avea să devină primul campion mondial britanic din F1, în 1958, a câștigat la Le Mans la volanul unui Jaguar D- Type, într-un an marcat însă de cea mai mare tragedie din istoria curselor (accidentul în care au murit peste 80 de spectatori).
Phil Hill a fost un adevărat fenomen. Având deja o victorie la Le Mans în 1958 , a reușit în 1961 să obțină atât titlul mondial în Formula 1 , cât și victoria în cursa de la Le Mans . Cu trei victorii la general pe circuitul de la Sarthe (1958, 1961, 1962), Hill a demonstrat capacitatea unui pilot de elită din acea perioadă de a excela atât în sprintul intens din Formula 1, cât și în maratonul solicitant din Franța, dominând ambele discipline simultan.
Jochen Rindt , viitorul campion de Formula 1 (titlu acordat postum în 1970), a obținut în 1965 o victorie memorabilă la Le Mans pentru echipa privată NART Ferrari. Această performanță a reprezentat ultima victorie generală a mărcii italiene pentru o perioadă de aproape șase decenii.
Anii ’70 - Specializarea și gloria eternă F1 și cursele de anduranță încep să se separe tehnologic, mașinile devin extrem de diferite, iar calendarele competiționale devin mai aglomerate. Apar piloții care, deși fac performanță în F1, își găsesc adevărata nemurire la Le Mans. În 1972 , Graham Hill a reușit să completeze cea mai exclusivistă performanță din motorsport: Tripla Coroană . Deja dublu campion de F1 și câștigător de cinci ori la Monaco, dar și învingător la Indianapolis 500 în ’66, britanicul mai avea nevoie doar de o piesă pentru a completa puzzle-ul. Ea a venit la volanul unui prototip Matra-Simca, cu care Hill a câștigat cursa de 24 de ore de la Le Mans. Până în ziua de azi, rămâne singurul pilot care deține „ Triple Crown ”, cel mai aproape de acesta fiind Fernando Alonso.
„ Monsieur Le Mans ” este numele primit de pilotul belgian Jacky Ickx, după ce acesta a reușit să se impună de 6 ori pe circuitul de la Sarthe. Cu o carieră decentă în Formula 1, în care a adunat 8 victorii și terminând de două ori pe locul doi la general, acesta s-a impus la Le Mans în 1969, 1975, 1976, 1977, 1981 și 1982. Anii ’80 – ’90: Separarea totală și „refugiații” din F1 În această perioadă, regulile stricte de siguranță și contractele exclusive din F1 fac aproape imposibilă participarea piloților activi la Le Mans. Cursa de 24 de ore devine locul unde foștii piloți de F1 vin să își demonstreze clasa după ce au părăsit Marele Circ.
Derek Warwick reușește să își treacă numele pe lista selectă a câștigătorilor de la Sarthe. După o carieră lungă și respectată în Formula 1, unde a pilotat pentru echipe precum Renault, Arrows sau Lotus, britanicul face pasul spre anduranță și cucerește trofeul în 1992 la volanul unui prototip Peugeot 905, demonstrând că reflexele din F1 nu se pierd ușor.
O altă poveste de succes este scrisă în 1997, când Michele Alboreto, fostul vicecampion mondial de F1 din 1985 (care a luptat la titlu cu Alain Prost la volanul unui Ferrari) își găsește o a doua tinerețe în motorsport.
Italianul câștigă cursa de 24 de ore la volanul unui prototip Porsche intrat sub steagul echipei Joest Racing, făcând echipă cu un oarecare tânăr debutant și cel care avea să devină noul rege absolut din Franța, pe numele său Tom Kristensen .
Anii 2010 - Excepțiile moderne În era simulatoarelor și a programelor fizice intense, să vezi un pilot activ de F1 la Le Mans devine o raritate. Cu toate acestea, s- au scris două pagini memorabile.
Nico Hülkenberg produce șocul secolului în 2015, în motorsport. Pilot activ la Force India în Formula 1, germanul primește o derogare rară din partea echipei pentru a concura la Le Mans cu Porsche, la clasa de top LMP1. Fără experiență anterioară în această cursă, Hülkenberg se adaptează instant și câștigă trofeul de la prima încercare, o performanță uluitoare care nu mai fusese realizată de un pilot activ de F1 de zeci de ani. În 2018 și 2019 , vine rândul lui Fernando Alonso să facă spectacol. Dezamăgit de monopostul McLaren necompetitiv în Formula 1, spaniolul își începe vânătoarea personală pentru „ Tripla Coroană ”. Alonso semnează cu Toyota Gazoo Racing și domină circuitul de la Sarthe, obținând două victorii consecutive la general. Prin acest succes, el demonstrează lumii întregi că reflexele și geniul unui campion mondial de F1 rămân intacte, indiferent de mașină sau de formatul cursei.
Anii 2020 - Noua eră Hypercar Odată cu introducerea noii clase regine „ Hypercar ”, regulile jocului s-au schimbat, iar Le Mans devine un magnet pentru foștii piloți de F1. Aceștia au găsit în anduranță șansa de a se lupta din nou pentru victorii la general și trofee mari, nu doar pentru puncte obținute cu greu la coada grilei din Formula 1
În 2023, Antonio Giovinazzi aduce un strop de magie italiană pe circuitul de la Sarthe. La exact 58 de ani de la victoria istorică a lui Jochen Rindt din '65, fostul pilot Alfa Romeo F1 dă lovitura vieții. La volanul prototipului Ferrari 499P, Giovinazzi câștigă cursa chiar la revenirea oficială a mărcii de la Maranello la clasa de top, scriind una dintre cele mai frumoase pagini din istoria modernă a Scuderiei.
În 2025 , vine rândul lui Robert Kubica să își ia revanșa, după ce in 2021 mașina i s-a oprit chiar in ultimul tur al cursei, in timp ce era la conducere la clasa LMP2. Răzbunarea a venit în stil mare. Pilotând un prototip Ferrari 499P Hypercar pentru echipa privată AF Corse, Kubica a făcut o cursă magistrală pe timp de noapte și pe ploaie. Mașina a rezistat, iar polonezul a reușit o victorie impresionantă la general, ridicând în sfârșit trofeul deasupra capului la Le Mans.
Ediția din 2026 a cursei de 24 de ore de la Le Mans nu a făcut decât să reconfirme această legătură cu Marele Circ. După o bătălie superbă la clasa Hypercar, victoria a revenit prototipului Toyota cu numărul 7. La volanul acestuia s-au aflat doi foști piloți de Formula 1, Kamui Kobayashi (fost pilot la Toyota) și Nyck de Vries (fost pilot AlphaTauri), care, alături de Mike Conway, au gestionat perfect presiunea unui final de cursă intens disputat.
Pentru de Vries este prima victorie la Sarthe, în timp ce Kobayashi își trece în cont al doilea succes la general, demonstrând încă o dată că reflexele formate în F1 pot fi atuuri importante pentru a supraviețui și a domina în anduranță. Concluzie Istoria demonstrează că trecerea de la Formula 1 la Le Mans nu reprezintă un pas înapoi sau un final de carieră, ci testul suprem al maturității unui pilot. Circuitul Sarthe necesită flexibilitate, muncă în echipă și o rezistență mentală extremă, în timp ce Marele Circ recompensează talentul pur și viteza pe distanțe scurte.
De la romantismul anilor '50, când specializarea nu exista, până la prototipurile tehnologice de astăzi, există încă o legătură indestructibilă între cele două domenii. Piloții de F1 aduc la Le Mans precizia microscopică și reflexele de sprint, în timp ce anduranța le oferă șansa de a intra într- un club select al nemuritorilor, unde simpla viteză nu este niciodată de ajuns. În cele din urmă, pentru a fi considerat un pilot complet, drumul spre glorie trece inevitabil prin pragul celor 24 de ore.
